Jurisprudență News/Noutăți October 31, 2020

Normele fiscale neclare se interpretează în favoarea contribuabilului

Art. 7 din Codul de Procedură Fiscală obligă organul fiscal să aibă un rol activ, să îndrume contribuabilul și stabilește conduita pe care trebuie să o aibă organul fiscal în relația cu contribuabilul, însă adeseori, în practică, se întâmplă ca aceste obligații să fie trecute cu vederea.

Într-o decizie recentă obținută în fața Tribunalului București pentru unul dintre clienții noștri (definitivă prin respingerea recursului de către Curtea de Apel București), în acord cu susținerile noastre, instanța a sancționat lipsa de diligență a D.G.I.T.L. în îndeplinirea rolului său activ în stabilirea situației de fapt / clarificarea situației fiscale a contribuabilului. În plus, instanța a admis argumentele noastre privind incidența a două principii esențiale în materie fiscală: (i) principiului certitudinii fiscale, conform căruia normele juridice fiscale trebuie să fie clare și să nu conducă la interpretări arbitrare (astfel încât contribuabilul să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce îi revine); și (ii) principiului interpretării normei fiscale neclare în favoarea contribuabilului (lat. in dubio contra fiscum).

Curtea de Apel București, prin hotărâre definitivă, a confirmat decizia Tribunalul București prin care instanța a sancționat lipsa de diligență a D.G.I.T.L. în stabilirea situației de fapt în vederea aplicării impozitului pentru imobil în situația nedelimitării suprafețelor prin contractul de comodat și, în privința interpretării și aplicării prevederilor art. 46 indice 1 din Normele metodologice a Codului fiscal şi ale art. 459 alin. (3) din Codul Fiscal, confirmă incidența principiului „in dubio contra fiscum” – neclarităţile din norma fiscală trebuie interpretate în favoarea contribuabililor (în acord cu art. 13 din Codul de Procedură Fiscală).

Pe scurt, prin contractul de comodat, reclamanții, în calitate de proprietari ai imobilului au dat spre folosinţă unei societăți imobilul în scopul stabilirii sediului social şi desfăşurării activităţii, fără a se menţiona în mod expres care este suprafaţa dată în folosinţă.

Prin declaraţia de impunere înregistrată la organul fiscal în anul 2016, reclamanţii au indicat folosința rezidențială a imobilului și au declarat totodată faptul că la adresa imobilului își are sediul și societatea acestora care desfăşoară activitate economică la sediu, dar nu se deduc cheltuieli de către societate.

Având în vedere declaraţia fiscală amintită, organul fiscal a emis în perioada 2016-2019 decizii de impunere încadrând imobilul ca o clădire rezidenţială, impozitul astfel stabilit fiind calculat sub rezerva verificării ulterioare. În anul 2019, în urma obţinerii de informaţii de la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti (“O.N.R.C.”) cu privire la societatea în cauză, O.N.R.C. a confirmat faptul că la adresa imobilului societatea desfășoară activități economice.

În urma acestor verificări, coroborând declarația contribuabililor, cu contractul de comodat și informațiile obținute de la O.N.R.C., organul fiscal a decis în mod eronat că “imobilul [n.n. întregul imobil] are destinaţie nerezidenţială, folosită pentru desfăşurarea activităţii de un agent economic, impozitul datorat este cel stabilit în baza dispoziţiilor art. 458 din Codul fiscal, fără a avea relevanţă plata cheltuielilor cu utilităţile.” și a emis decizii de impunere pentru sumele reprezentând diferența între impozitul pentru clădire rezidențială și impozitul pentru clădire nerezidențială.

După respingerea cererii de reexaminare pe cale administrativă, am inițiat procedura contencioasă în fața instanței de judecată.

Printre altele, în calitate de avocați ai contribuabililor, am arătat instanței că lipsa delimitării suprafețelor în contractul de comodat atrage incidența prevederilor punctului 46 indice 1 din Normele metodologice de punere în aplicare a prevederilor art. 459 din Codul fiscal, iar textul celor două prevederi trebuie analizat cu atenție prin prisma principiului certitudinii fiscale conform căruia normele juridice fiscale trebuie să fie clare și „să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine, precum şi să poată determina influenţa deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale”. Mai mult decât atât, ori de câte ori prevederile legislaţiei fiscale sunt neclare, acestea se interpretează în favoarea contribuabilului/plătitorului.

Codul Fiscal și Normele metodologice de punere în aplicare a acestuia folosesc construcții gramaticale diferite pentru a descrie modalitatea în care suprafețele sunt sau nu evidențiate, respectiv fără a se diferenția între imposibilitatea absolută de delimitare a suprafețelor și situația în care aceste suprafețe nu sunt evidențiate în mod distinct în cuprinsul contractului privind spațiul. Astfel, normele fiscale aplicabile în cauza de față nu sunt clare, putând avea interpretări contrare (astfel cum o arată și practica judiciară) și, pe cale de consecință, profită contribuabilului conform art. 13 din Codul de Procedură Fiscală și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

În acord cu susținerile noastre, instanța a apreciat că “prevederile art. 461 din Normele metodologice şi ale art. 459 alin.3 din codul fiscal nu sunt clare sub aspectul cauzei neevidenţierii distincte a suprafeţelor folosite. Din art. 459 alin.3 din codul fiscal ar rezultă ca este vorba despre o imposibilitate absolută de evidenţiere, pe când art. 461 din Normele metodologice se referă la o simpla omisiune de evidenţiere în documentele anexate declaraţiei, iar aceste reglementari sunt contrare principiului reglementat de art. 3 lit. b) din Codul Fiscal şi trebuie interpretate în favoarea contribuabilului în acord cu art. 13 Cod Procedură Fiscală.”

Nerespectarea prevederilor art. 45 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal din 2016, respectiv de a depune un contract de comodat din care să rezulte clar suprafaţa transmisă pentru desfăşurarea activităţii economice nu conferă organului fiscal dreptul de a stabili impozitul în condiţiile art. 458 alin. (2) din Legea nr. 227/2015, cât timp punctul 46 indice 1 din Normele Metodologice acoperă tocmai ipoteza în care contractul de comodat sau declaraţia pe proprie răspundere nu evidenţiază suprafaţa transmisă pentru desfăşurarea activităţii economice şi există un dubiu cu privire la natura imobilului.

Totodată, instanța a reținut că D.G.I.T.L. “nu a exercitat un rol activ în determinarea corectă a situației fiscale a contribuabilului/plătitorului, în raport de starea de fapt obiectivă, ci a interpretat prevederile contractelor de comodat, în detrimentul voinței reclamanților” exprimate prin declarația de impunere înregistrată la organul fiscal, fără a solicita informații suplimentare contribuabililor, încălcând astfel prevederile art. 7 alin. (2) Cod Procedură Fiscală care impun reguli de conduită organului fiscal.

Astfel, Curtea de Apel București a confirmat soluția instanței de fond prin care s-a admis cererea contribuabililor de anulare a actelor fiscale contestate și care au fost emise de către D.G.I.T.L. cu încălcarea prevederilor legale în materie fiscală.

Soluția pronunțată de instanță constituie un precedent valoros în materia aplicării unui principiu esențial în materia dreptului fiscal (in dubio contra fiscum – orice dubiu asupra interpretării normei fiscale, profită contribuabilului), organele fiscale trebuind să aibă o conduită responsabilă și se abțină de la a impune cu titlu de impozite și taxe sume care nu rezultă cu claritate din normele fiscale în vigoare.